In curand se va topi

Incepusera toate cuburile de zapada sa fosneasca, semn ca incepea o noua zi si soarele isi arata coltii. Toata noaptea se-ntorsese de pe o parte pe alta, ca un peste suferind de astm. Nu mai putea sa doarma, ar fi vrut enorm de tare sa se poata odihni si sa-si puna in ordine gandurile. Acelasi vis, care pornea ca o unduire placuta si se transforma intr-o dezamagire, il tot napadea de cateva zile. Pleca mereu la vanatoare cu vecinii din sat. Acolo, printre gheturi, stateau pana-n zori de zi, pana cand focile incepeau sa se joace cu harpoanele lor oarbe si neputincioase. Apoi veneau reprosurile. Si privirile pline de ura. Era singurul caruia i se spunea ca nu e in stare de nimic, ca mainile nu-i sunt facute pentru sange si ca poarta ghinion. Se simtea vinovat pentru nereusita. Mereu el, acelasi sentiment acut de neputinta. De a nu-i putea convinge pe ceilalti. Aici incepea chinul si visul se transforma in spin. Se trezea, nu stia cum, pe un scaun. In fata unui pian. Legat la ochi, era lasat sa mangaie clapele acelea, gingase ca niste gargarite uneori, alteori hidoase ca dintii unui cal adormit in pustiu. Ar fi vrut sa cante ceva spre imblanzirea vanatorilor, dar acestia disparusera. Asta se intampla in fiecare noapte, nelinistea punea stapanire pe el, pe mainile lui, pe mintea lui obosita si-i infigea in pleoape mici bucatele de plumb. Nu mai putea controla momentul si aici trebuia sa-si smulga esarfa de pe ochi. Vecinii lui erau asezati in cerc, cu pustile atintite asupra lui. Cu fiecare rotire a capului vedea o gaura, gata sa scuipe foc si sa-i arunce gandurile cat mai departe. Dar nu aveau curajul sa apese pe tragaci. Acelasi imbold rupt la mijloc, aceeasi ezitare colectiva il salvase inca o data. Cum poti sa ridici in slavi un pluton de executie ce nu stie sa ia pozitie? Inca o noapte si-o cursa dupa foci. Urmata de o crima simulata.

Era incapabil sa modifice visul. Poate i-ar fi fost mai bine, poate ca bordeiul lui din cuburi de zapada nu l-ar mai fi trezit in fosnete, in fiecare dimineata. Venise ziua cea mare si tocmai de aceea isi scoase briciul din sertar. Il trecu pret de cateva minute pe o curea facuta dintr-un sarpe satul. Fara graba, gandindu-se ca va arata totusi ca un om. De cativa ani buni nu mai iesise din casa, de cand se hotarase sa fie pustnic. Isi vanduse cainii si sania. Turma de reni o daduse in grija unui nepot iar el s-a retras, convins ca despre zilele noastre nu se va vorbi niciodata ca despre “vremurile de altadata”. In sat era privit cu suspiciune si aproape nimeni nu-i raspundea la salut. Pe vremuri, doar cate-o baba mai intorcea capul dupa el, si aceea speriata sa nu-i atina calea. Asa-l vedeau, spuneau cu totii ca se nascuse intristat si ca aurorele nu aveau putere in ziua in care venise pe lume. El nu era asa. Stia mai bine decat toti ca nu poate fi inutil. Poate doar un exemplu negativ, dar nu-i pasa. Si nu-l intelegeau. Dadeau vina pe ursitoarele imbracate-n piei si-atat. De atunci s-a inchis intre cuburi, fara sa-l mai intereseze de nimeni si de nimic. 

Dar parca ceva se schimbase in acea dimineata. Deodata simtea ca viata revenise la normal iar cei din jur redevenisera oameni, asa cum se cuvine. Sigur, la iesirea din casa toti ii vor surade si-l vor cuprinde pe dupa umeri, il vor intreba de sanatate si-i vor dori viata lunga. Poate il va duce cineva sa-si vada renii. Sau vreun copil sa-i arate unde sunt copcile bogate-n peste. Curaj! Numai sa deschizi  usa si sa faci pasul. Atat, vei vedea ca tu esti cel care a gresit intorcand spatele celor care ti-au vrut intotdeauna binele.

A deschis usa. Tot corpul ii tremura de emotie iar soarele… Soarele era de zeci de ori mai obraznic de cum il stia. Nici valurile de zapada nu-i mai blocau usile, ca altadata. Lumina era mult mai stralucitoare iar oamenii pe care abia-i intrezarea nu purtau piei, ci niste tunici decolorate si stravezii. Numai dune de nisip se vedeau in jur. Si cativa palmieri uscati. Erau si niste chioscuri unde copiii vindeau inghetata. Dupa cativa pasi se lovi de niste gratii. Nu stia de unde aparusera. In spate, la cativa metri, alt rand de fiare. Asezarea lor, de paralele fara glas, il intimida si-i poruncea sa nu articuleze nici o vorba. Vecini ii erau un leu sceptic si cateva girafe cu idealuri inalte. Doar de undeva, din partea stanga, venea un zgomot asurzitor. Un individ, putin aplecat de umeri si nebarbierit parca de mii de ani, lovea gratiile cu un bat. Pe placuta custii lui scria “posibil stramos”, si nu intelegea cum vine asta. O doamna ii oferea banane, dar el continua sa vorbeasca o limba ciudata, de parca inventa un nou dialect.

Nu-l astepta nimeni. Nici macar vreun cunoscut cu care sa-si frece nasul. Undeva, pe o alee, intr-o cutie de lemn, statea un batran ce vindea tichete de intrare… Pentru curiosi.

Iar pentru cei care v-ati obisnuit deja cu muzicile pe care le las pe aici, sau chiar si pentru cei care nu, doresc auditie placuta… Un fragment din Festivalul de la Montreux 2004 cu un duel de griff-uri. Carlos Santana & Buddy Guy.

Despre ficati

Din Valencia toate par sa se vada bine. Dar nu e deloc asa. Astazi am sperat sa fie o zi linistita, una din acele zile in care sa stau cuminte, in bancuta mea, fara sa ma irite nimic. Dar nu a fost sa fie, am iesit la o mica plimbare matinala si a iesit soarele. Unul izmenit, cu chef de cearta, pe care nu as fi crezut sa-l vad pus pe treaba. Pentru o zi de noiembrie da dovada de prea multa insolenta, asa ca sunt pus pe harta. Cu “tz”. Nu voi scrie de dragoste pentru ca ma vor acuza unii ca m-am apucat de lirisme, precum curva de matanii, tocmai acum cand se apropie postirile. Si oamenii se chinuie sa mai dea din grasimi pe jos, ca vine Craciunul acus si trebuie sa ne apucam de infulecaturi. Traditional, nu? Ne luam la intrecere cu porcii, din strabuni.

Citeam ca ne tragem din Traian, ca Elena si-o trage cu Traian si ca noi ar trebui sa i-o tragem lui Traian. Silogisme duminicale. In lipsa unor preocupari intelectuale am luat la refec ineptiile altora. Si incerc sa gust samburii de adevar de acolo. Nu voi scrie despre politica, tocmai acum cand un om pe care am inceput sa-l pretuiesc pentru scrierile sale dezamagitoare, mi-a atras atentia amical ca ar trebui sa ne tutuim. Il pretuiesc in continuare, de la distanta, fara sa-l cunosc personal, fara sa fi schimbat macar o silaba cu el. Lucrurile pot sta si astfel, incurcate si pline de surprize pot fi caile pe care incercam sa marsaluim in pozitie de drepti. Aici, unde stau de aproape 10 ani, cineva mi-a spus ca noi, romanii, suntem atat de buni incat avem predilectie pentru plecatul capului. Dar, vai, cand ajungem in dreptul prohabului stapanului, nu-l mai putem ridica. Mosul, fiindca avea in jur de 70 de ani, avea dreptate. Si ne cunostea doar de la distanta, tangential. Nu ne stia ca popor. Mai bine. Dezamagirea lui ar fi fost vesnica. Ma invart pe site-urile media si ii citesc pe cei care sunt mai bine conectati decat mine la realitatea de acasa: aceeasi mizerie de douazeci de ani, aceleasi fantome se perinda, ciclic, pe la tribune, improscand cu tuica si carnati peste mortii de foame care nu mai pot vedea din cauza caciulilor cazute peste ochi. Radicali de la microfon, lingusitori si pupatori in cur atunci cand se lasa cortina. Cata greata, cata dezamagire, fie ea portocalie, rosie sau galben-albastruie. Unul mai eclectic decat celalalt, unul mai pretios ca altul. O gigantica adunatura de tarfe parfumate, la costum si cravata. Nimic serios. Po(pu)lisme delicate si voci din ce in ce mai stricte. O stire de ultima ora spune ca Papa de la Roma vrea sa moara precum Iisus Hristos, inconjurat de hoti. Sa vina dracului in Romania, aici are toate conditiile. Dar bine ca nu m-am apucat sa scriu despre politica. Ar fi fost o duminca pierduta. Si ati fi spus: pai bine mai tontule, astea le stiam si noi…

Intr-o lume in care sunt miliarde de planete unii inca mai vocifereaza ca suntem singuri. Cata nonsalanta. Cata prostie invaluita in egocentrismul asta stupid, de parada. Pentru cei care se simt stapani nu exista decat o singura scapare: iluzia ca-si vor duce imperiile in mormant. Ma bucur cand crapa cate-un bogatan si ma gandesc cu mila la ficatul lui, plin de osanza. Cate o fi patimit din cauza rinocerului gusat? De cate ori s-a rugat pentru un pumn de pioneze, pentru a mai rezista atacurilor? Trec de la una la alta, fara legatura. Acum vreo saptamana, un jurnalist foarte cunoscut se intreba pe blogul sau care va fi modul in care il va pedepsi presedintele in eventualitatea castigarii unui nou mandat… Jumatate in gluma, jumatate in serios, e terifiant sa constati ingrijorarea cu care se pune problema traiului de zi cu zi. Sunt prea rupt de realitate? Am inceput sa traim in Georgia?

Tin sa trimit un gand bun Antoanetei, cea care mi-a facut “cunostinta” cu Albert…

Secs

Acum, mai dragilor, vreau sa va zic in cateva cuvinte ca mi-au mai ramas cativa prieteni prin tara. Putini, dar buni… Cum ar zice orice gastronom cu ceva minte prin cap. Feriti-va de un tip care se numeste Daniel Cristea, e “butonagiu” din ala, pe calculatoare… Inginer in informatica se mai cheama si cu neuronii in perpetua cautare de locuri cu umbra si iarba verde. El mi-a trimis poezioara de mai jos si am de gand s-o impart si cu voi. Zau ca nu stiu cine-i autorul… Faceti un exercitiu si pelticiti-va cinci minute, merita… Eu mai dispar putin prin Portugalia dar ma-ntorc repede…

“Făcui fălă să vleau o constatale
La glădiniţă ieli, când am picat,
(Cu toate că-s de-un an în glupa male)
Să mol dacă glumesc, pe omoplat!

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amănunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns să ezigstăm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Să aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit,

C-al fi o balză, cale-n noptiţică,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapă si mămica de bultică
Făcută de la ouă si câlnaţi,

Cum zboală balza asta-nţet, agale,
Vleo nouă luni, să iasă luclu bun
Si cum agiungem în pătuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clăciun….

Să vezi măi flate, ţe educatoale (!)
Fălă misto, chial m-a lăsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe ţâţe, ce piţioale !)
Să nu stie nimica desple secs ???”

Mersi mult, d-le inginer, sa-ti traiasca madmoazela mica. Pupaturi la familie, in intregime…

Up-date: A venit si autorul, via Mamineta, se numeste Valeriu Cercel. Multam fain de tot !

 

Viroze

L-am visat. Si nu de putine ori. Si-a facut un obicei din a esua in golful somnului meu. Nu ma mai sperie, m-am obisnuit cu prezenta lui si cu pasii grei pe care acum ii cunosc, deslusit, metalici, fara ezitare. Sa vi-l prezint pe amicul meu. E intre doua varste. Cu toate ca nu a avut niciodata amabilitatea sa se prezinte pe de-a-ntregul, arata ca un cavaler tomnatic, cu gesturi elegante, ce par marunte unui necunoscator. Vorbeste putin si nu-si alege vorbele. Nici nu ar avea de ce, sunt putine lucruri de spus. Se explica prin semne si prin mici clatinari din cap. E un domn de moda veche, cu jiletca si joben. Atunci cand aduce vesti rele apare insotit de un baston de filfizon si de un monoclu cu rame de aur. Nu poarta ceas cu lantisor deoarece uraste sa fie previzibil. Are si de ce…

Noaptea trecuta a venit iarasi si m-a trezit din somn, tocmai ma pregateam sa fur o domnita balaie si sa mergem nici eu nu mai stiu pe unde. Dar amicului meu nu i-a pasat de pornirile mele romantice, avea mai multe de povestit si s-a hotarat ca eu eram cel care trebuia sa-l asculte. Era satul sa priveasca mamele inexpresive ce veneau in parcul lui, acolo unde-si impingeau absente carucioarele cu creaturi neplacut surprinse de venirea pe lume. Asa-si petrecea zilele amicul meu de bronz, printre baloane si vata de zahar, biciclete si catei nerusinati, mosi acri si amorezi plini de stangacie. Satul, m-a numit “duhovnic”. Si continua sa fie prost inspirat. Coboara din ce in ce mai des de la locul lui si vine la mine. Nu stiu de ce, nu am aptitudini de cufar cu secrete si nu inspir prea multa incredere. Cel mai tare il doare cand vin porumbeii si devine victima jocurilor lor confuze… Sunt pasari ce se prefac a fi nestiutoare. Iar gainatul lor nu e tocmai o aura ce-ti garanteaza eternitatea. Ma gandesc la faptul ca animalele au stiut mereu ce meritam si ce nu.

Foarte curand va pleca, nu are curajul sa mi-o spuna dar il simt, am ajuns sa-l cunosc foarte bine, sa stiu, dupa felul cum respira, daca il paste vreo viroza sau doar se alinta metalic… Nu cred ca te poti indragosti de un tip ce traieste pe un soclu, dar poti sa-l urasti cu emotie, mai ales atunci cand te scutura, apucandu-te de umar, in miez de noapte… Vanitatea unui om e destul de mare pentru a-l impinge spre gesturi aparent disperate?  Si unde sa se duca atunci cand se va hotari sa plece? Clasicii nu mai au loc in parcuri. E vremea junilor abstracti. Nici lumea nu-si mai ridica privirile catre el, stirpea din care se trage nu mai intereseaza pe nimeni.

Nu mai poate face fata realitatii. Ne-au prins zorile de aceasta data, pe el plangand si pe mine cautand batiste. Am mai spus, nu am veleitati de ascultator. Dar pot da o mana de ajutor schimband comprese cand e nevoie.

Si nu sunt singurul care greseste, ma consolez cu acest gand. Imi va fi dor sa-i aud pasii metalici. Imi vor lipsi. Merg pe strazi si schimb ruta foarte rar. Nu-mi place sa mi se caute noduri si mi-e groaza ca voi ramane inconjurat de oameni. Sa vina porumbelul…

 

Up-date: Sincere condoleante Cristian, fii tare… Nici nu stii cati iti suntem alturi…

In bucatarie

Te-am gasit si astazi, nu stiu daca te mai asteptai la asta, desi mi-ai produs neplacerea de a muri neanuntat. Nici acum nu pot crede ca ai fost capabil de un lucru atat de oribil, sa pleci singur, nestiut si cuminte, dar ferm in obraznicia ta. Ca o balena ce-si cauta plajele pustii pentru a se retrage. Unde se duc ele, Serbane? Daca mi-ai fi ingaduit sa-ti fiu aproape in ultimile tale zile, ti-as fi recomandat sa eviti Raiul. Pare ingreunat cu tentatii de tot felul si stiu ca tu nu i-ai face fata. Acolo vor sa ajunga doar cei ce toata viata au stat pe margine. Sunt in continuare induiosat, asa cum ma stii, cand vad creaturile astea cu zambetul tampit ratacit pe buze, cautand cu fiecare plimbare de moaste, ceea ce cred ca se numeste izbavire. Ei nu stiu ca viata e un razboi. Unde, daca ai noroc, gasesti si o farama de dragoste. Dar ar trebui sa fie avertizati, si nu o face nimeni: in dragoste, ca si la razboi, orice gaura se poate transforma in capcana. Dar tu cunosti maruntisurile astea, si mereu te-ai incapatanat sa mergi in amonte.

Mai tii minte cand ma intrebai cine a inventat mila? Cui i-a trecut prin cap sa faureasca omul sarac? Cine are nerusinarea fara limita sa mai tina inca painea sub lacate? Rumegam impreuna raspunsurile, la o cana cu vin si un darab de mamaliga cu ceapa. Dar tu ai ales calea mai usoara, ca un schior plin de zaduf ce vine-n jos cu telecabina, ai ales sa mori ca o pisica, cu privirile pe fereastra, de parca gandurile tale ar fi deranjat vecinii.

Am sa-ti povestesc cum am devenit peste noapte filosof de salon. Si cum apar in jurul meu cucoane prelucrate deficient, carora nu le place ceea ce spun. Dar nu te plictisesc cu  ceaiuri reci, acolo unde esti este imposibil sa nu-ti fi gasit ceva de facut, asa ca am sa las barfele pe alta data. Sa-mi spui si mie unde te-au gazduit, la ce etaj ai gasit o camera libera. Cu ferestre in care soarele bate pana-n doispe. Mi-as dori sa ne scriem. Dar nu stiu cum, poate lingusesti pe cineva pe acolo ca sa-ti dea si tie niste gogoloaie de hartie. Nu crezi ca ti-ar prinde bine un pic de exercitiu? Sa nu lancezesti. Sa nu adormi ca mortu-n papusoi, pardon Serbane, ci sa-ti reiei indeletnicirile.

Imi aduc aminte o zi cand am venit la tine si te-am gasit in bucatarie. Locul ala mic, plin de nostalgii si de mirosuri de petrecere, in care stateai cu cutitul in mana disciplinand cateii de usuroi, imi spuneai ca te relaxeaza si te ajuta sa-ti aduni gandurile. Te-am vazut de zeci de ori razand si curatand mere. Plangand printre foi de ceapa. Adu-mi si mie aminte cine spunea ca mintea omului e ca o ceapa: cu cat intri mai mult in miezul ei, cu atat iti vine sa plangi. Ce-am mai ras atunci. Nu am crezut ca niste oua fierte pot dezlantui in tine eruptii de lirism, dar asa s-a intamplat. Mai tii minte? Pentru tine bucataria devenise o cub de meditatie, un fel de coliba Feng-Shui, cum mai zic copilasii astia atinsi de modernism. Iti luai ideile in palme, le adaugai putin cimbrisor si doua bobite de piper, si ele jucau… Pe muzica stiuta numai de voi. Iar la sfarsit, cand totul era gata si toti invitatii tai orbiti de placere… Ce poate fi mai pur, mai inaltator, decat sa arunci punga la tomberon?

Am sa-ti mai spun un secret acum, in final, o chestie pe care am descoperit-o de curand. Ma iluzionasem ca nu poate fi asa si tocmai de aceea nu am zis nimanui. Observ cu stupoare ca rahatul a devenit subiectiv. Bine, stiam de mai multa vreme si cred ca am mai spus-o in cercuri intime, el nu mai cade la intamplare, razlet si timid. Acum are o traiectorie bine definita si te improasca fara mila. E bine c-ai plecat, amice! Ne-ai lasat aici, singuri si nezdraveni. Intr-o lume ce doarme in culcus strain. Asuprita de profeti cu grave probleme de predictie.

Pe curand…