Bravo zbanghiule…

Bravo Traiane! Iti multumesc ca existi, poate ca daca n-ai fi trait pe lumea asta nu mi-as fi dat seama cat de multe curve sunt in jurul meu. Nu as fi vazut niciodata in ce hal poate fi mintita o natie. Nu as fi realizat ca pot fi umilit in cel mai ordinar mod cu putinta. Poate ca nu as fi observat, in micimea mintii mele, ca un popor intreg poate fi guvernat numai de catre jigodii si lichele aferente, de catre familii intregi, cu nepoti si neveste, cu amante si cumnati de-a valma. Nu as fi putut sa vad cum o intreaga sleahta de agramati isi intinde zilnic balele peste nestiinta unor oameni ce nu au nici o vina.

Iti multumesc ca te-ai nascut! Altfel nu mi-as fi dat seama ca o buna parte din intelectualii acestei tari nu e buna decat sa sporovaiasca in nestire, adunandu-se numai in ultimul ceas, numai atunci cand deja e prea tarziu pentru a se mai face ceva. Mi-ai demonstrat ca inteligenta nu-si poate avea cuib pe meleagurile noastre, ea se da in spectacol numai pe la serate si targuri de carte, e buna numai atunci cand se dau si se primesc premii si autografe.  

Partidele au ramas aceleasi, isi mai schimba din cand in cand consistenta in functie de directia in care se afla ciolanul. Sau paharul din care se suge, ca sa vorbesc pe un limbaj ce iti este familiar. Membrii fiecarui partid isi ascut acum, in liniste, cu telefoanele incarcate, ghearele… Pentru a se putea infige, la cel mai mic semn, in coastele vacii ce va fi adusa la muls. Nu exista remuscari. Nici ideologie la momentul impartelii. Zambetele si bataile pe umar au disparut ca prin farmec. Reincep temenelele si linsul pe buze. Anele si Caiafele isi primesc petentii cu picioarele desfacute. Romanii sunt pregatiti sa sarute orice, in orice conditii si pozitii. Iti multumesc, Traiane! Pentru tot.

Vad toate aceste lucruri de la distanta. De la mii de kilometri de tara, asa cum unii dintre voi stiu prea bine. Dintre milioanele de romani ce traiesc peste granita, au votat aproximativ 150 de mii. Un numar mult prea mic pentru a li se putea arunca in carca ceva. Dar le multumesc si celor care au votat cu Basescu. Mi-au demonstrat si ei ca nu se poate ajunge mai jos decat atat. Daca in ultimii 5 ani nu s-au reintors in tara, in Romania lui Traian, poate o vor face acum, cand cu siguranta le va fi mai bine. Faceti-va bagajele, veti avea loc! Acolo veti gasi o tara goala, unde se va muri pe capete. De sila si neputinta. Va fi o tara ca o martoaga. Calarita solemn de fete cu pulpe goale, puternice, frumoase. Cu picioare demne, de jigodie europeana…

Iti multumesc ca existi, Traiane! Ma intorc acum cu pupa catre tine… Si te rog sa sufli!

Falfaisme

Tu stii foarte bine, Serbane, ca am foarte putin par pe limba, de aceea imi ies cuvintele fara sa se opinteasca foarte tare. Ti-am scris cam rar in ultima vreme, dar acum ploua in Pamplona si apa predispune, ca si paharele cu vin, la meditatie si aberatie… Stiu ca o duci bine acolo unde esti, nici nu se poate altfel. Ai ales sa pleci pe tacute, ca un motan obosit de surle, si m-ai lasat pe mine cu povara scrisorilor. Chiar nu puteai sa iei un telefon cu tine?

Nu stiu daca 1 decembrie (imi dai voie sa folosesc litera mica?) inseamna deschiderea oficiala a partiilor de ski pentru imbuibatii vremii, sau daca cineva isi mai aduce aminte de “albe iulii”. Ce mai conteaza? Pe cine mai inveseleste gandul ca odata am fost uniti? Sau, spune-mi tu Serbane, ce-i aia unitate? De la tine invatasem mai demult ca e bine sa traiesti intr-o comunitate bine definita, bine structurata si bine inchegata in jurul unor principii. Sincer, eu nu mai duc dorul niciunui fel de comunitate, sunt dezamagit. Pentru ca am trait transformarea in gloata. Si procesul e in plina desfasurare. Sa-mi trimiti ceva sa ma sprijine, pentru ca acum vor navali inflacaratii. Vor incepe sa vitupereze cei care inclina steaguri in dreapta si-n stanga, si nu stiu de ce… Dar asa trebuie. Si se conformeaza cu clatinatul. Mai stii cand imi citeai din Blaga? Eram prea mic atunci si nu intelegeam, dar imi spuneai ca a fi cumpatat si a incerca sa intelegi fara sa ridici tonul si fara sa ti se inroseasca bojocii, e semn de intelepciune. Am retinut ce spunea Blaga, sa stii, si am sa-ti aduc aminte: “Pana si drapelul a pierdut din demnitate, falfaie dupa cum il bate vantul.” Iti suna, mai tii minte?

Zilele astea mai avem un spectacol pe gratis, iar se dau sarmale si mititei la gratar prin piete. Se impleticesc soldatii-n cizme. Se incing si hore asezonate cu promisiuni grohaite electoral. Dupa care vin alegerile si lamentarile ulterioare. Doua saptamani de promisiuni si asteptari cu gurile cascate, dupa care vin Craciunul, Revelionul, sfintii de dupa anul nou, si tot asa… Apar gerurile Bobotezei cand toata lumea va sta chircita prin case, vine Martisorul, poate apare si vreun guvern printre picaturi, si uite-asa vine luna mai cand boborul asta incepe sa se gandeasca la vacanta de vara. Alti mititei, alte gratare, alte albume cu Guta si multa alte taxe si impozite ce nu vor mai fi bagate in seama. Datorita verii sufocante si ritmului trepidant   in care mintea (cea de pe urma?) romanului va fi umpluta cu rahat. Apare toamna si incepe scoala. cheltuieli cu uniformele si cartile pentru copii. Nervi, ploaie si frig. Vine alta toamna. Mai trece un an si mai vine o alta hora a unirii romanilor. De pretutindeni, cica.

Astia au innnebunit, amice. Normalitatea unei intregi societati e bruscata din toate partile, iar ei canta si danseaza. Dar e bine, pe moment… “Angela merge mai departe”, pana-i ramane taxiul in pana. Dar de la casetofon rasuna un peste. Sau un salam, nu mai stiu. Nu mai disting bine refrenul…

Printre fanfare si lacrimi, dragii mei, va aduc aminte ce spunea Karel Havlicek, inca din 1844: “Rusilor le place sa-i numeasca slavi pe rusi, ca mai apoi sa numeasca rus tot ceea ce este slav.” Nu trebuie un mare exercitiu de reflectie, aceste randuri pot prinde diferite forme. Pot intra in fraza americani, economisti si politicieni, smecheri si tampiti congenitali. Imaginatia, doar ea trebuie sa lucreze. E nevoie doar de calm, de un ton normal si de bojoci neinflamati.

In rest, traiasca Romania, traiasca Tricolorul! Cu sinceritate, inca mai simt ceea ce spun. Din ce in ce mai putin, este adevarat, dar o simt. Pentru ca am o dieta normala, nu rag entuziast si nu plec urechile la minciuni cosmetizate. Nici coloana mea nu a suferit modificari. Si nu am folosit trucaje…

Cu bine, Serbane… O iarna buna…

foto – www.blog.gardianul.ro

Cu coborare pe ce parte vreti voi

Se reia stirea in principalele ziare nationale: “Numarul sinuciderilor e in plina crestere. Metroul si trenurile sunt alese de oameni disperati pentru a-si curma zilele. Pagubele aduse de intarzierile provocate sunt de ordinul a zeci de milioane de euro. Statul plateste si intra in deriva.”

Il privesc cu uimire pe domnul acela cu chelie care sta sprijinit de un stalp, pe peronul de la Piata Unirii. Abia am venit, dar sunt oameni care sustin ca sta acolo de mai bine de o ora. In ochi i se citesc gandurile negre. Poate ca va fi urmatoarea victima. Are un aer optimist in felul in care este imbracat, culorile imi spun asta cel putin: pulovarul albastru, de culoarea cerului de vara, iar geaca de un portocaliu intens. Nu. Nu cred ca poate sa se sinucida, cineva care se imbraca astfel nu se arunca pe sine, in fata metroului. Stiu ca sunt superficial dar imi place sa cred ca nu voi vedea un spectacol atat de macabru in direct. Macar sa anunte cineva televiziunile, sa nu fim martori doar noi, cei din statie. Incerc sa-i intru in minte si sa aflu ce gandeste, e un exercitiu pe care il practic cu persoanele pe care nu le cunosc si imi reuseste de cele mai multe ori. Ma uit fix in ochii lui. Are un mic defect la unul din ochi, dar asta nu ma impiedica sa ma prind in jocul mintii. Nu vrea sa-mi comunice nimic. Dar gandurile lui lucreaza. Dau roata, sunt un vartej… Poate sunt ultimile lui ganduri inaintea catastrofei:

 ”Iata-ma aici dupa atata vreme, sunt ca un soarece izgonit din casa. Nu mai vad rostul. Ma simt din ce in ce mai singur, atacat din toate partile. Cat de dificil e sa realizezi ca nu exista prieteni, doar conjuncturi. Nimic altceva, doar suieraturi la ureche, aer cald ce te imbatoseaza si te determina sa iei decizii tampite. Mi-am batut joc de cei din jur si nu pot sa-mi iert asta. Ce are trenul asta? De ce este singurul lucru care ma face sa fiu lucid? Iata-l cum vine din dreapta, mandru, cu luminile aprinse, gata sa ma spulbere si sa treaca peste mine fara remuscari. Ma gandesc ca daca voi fi intins pe sine, nu voi mai auzi girofare. Si nu va mai exista nici un soldat care sa-mi prezinte onorul. Oare asta sa fie sfarsitul, atat de nedemn? Dupa atatia ani in care am incercat sa fac numai bine tuturor, sa nu am nici o multumire? Din partea nimanui? Uite-i cum s-au strans in jurul meu, ca la miting, dornici sa-mi vada  saltul. Ultimul salt mortal. Nu stiu cu care obraz sa ma lipesc de parbrizul locomotivei. Dar cred ca este indiferent, nu? Crede cineva ca mai conteaza?”

Pare neajutorat. Si, hotarat lucru, este un tip parasit de soarta. Pare unul dintre cei care au avut destine in maini dar nu a stiut sa si le apropie. Va muri probabil ca un caine, intins pe sub roti, si se va raci acolo pana vor veni cei ce se ocupa de salubrizarea galeriilor. 

Un panou electronic arata calatorilor extrase din presa zilei: “Ultima decizie a Guvernului cu privire la sinuciderile repetate. Pagubele cauzate de catre sinucigasi vor fi platite de familiile celor in cauza. Statul nu mai poate continua ca pana acum.” 

Ma uit in ochii individului si incerc sa disting daca si-a dat seama. Se indreapta de spate si cred ca vad si un zambet. Ascuns, fugar, in coltul buzelor. Dar un zambet. Mai citeste o data anuntul de pe panou si se misca. Vreau sa va spun ca printre noi a trecut un fior. Tocmai se apropia o garnitura de peron si am crezut ca omul se hotarase. Dar nu, a intors spatele si s-a indreptat spre iesire…

Eu m-am hotarat. Am sa raman aici, pe peron, inca o saptamana si cateva zile. Am sa-l astept. Poate revine. Nu-mi plac spectacolele de genul asta. Dar actorul face toti banii…

Super Lee

S-a nimerit sa fie o dimineata anosta, ca multe altele, cand ma trezesc fara chef de nimic, cand ma dau jos din pat fara sa disting intre ciorap si papuc, o zi ce nu se anunta cu nimic mai limpede decat cea trecuta. Nu am nici un plan. Nici nu sunt capabil sa-mi fac vreunul pentru ca m-am hotarat sa las orele de astazi sa curga in nestire, ce picaturile de ploaie pe geam, vraiste, si sa se adune pe pervazul indoielilor de miercuri.

Am sa-l vizitez pe Lee. Sau mai bine zis pe Super Lee. Este chinezul cel mai simpatic pe care l-am cunoscut. E proprietarul unui bar si e anti-topic, daca se poate spune asa. Opusul galbejitului sfrijit. Dimpotriva. Burta lui emana prosperitate si liniste. E un emigrant ca si mine, dar el e plin de succes. Si presupun ca-l omagiaza pe Bruce. Barul lui e simplu. Dar de fiecare data intru cu inima deschisa pentru ca nici macar nu-mi spune pe nume, ma saluta cu un efervescent “que tal, tilinghi?”, adica “ce faci, tilinghi?”, si nu ma lasa sa comand. Cafeaua soseste de la sine, de parca m-ar astepta acolo, sub tejghea, cu sufletul la gura. Nici in ziua de astazi nu am aflat ce inseamna “tilinghi” in limbaj asiatico-iberic. Dar pot sa dorm, chiar si fara sa stiu.

“Cu un singur plic de zahar, te rog!” De fiecare data imi aduce doua. Si-si exprima ciuda in mod amical, inca nu l-am ajuns in burta. Si insista cu zaharul…

La o masa alaturata sunt doua doamne. In mod automat le numesc astfel, vreau sa par un tip educat. Una dintre ele pare sa aiba in jur de patruzeci de ani, blonda, cu fata rotunda si mainile fara astampar. Nu s-a oprit nici o clipa din vorbit de cand am sosit, sporovaieste cu spor si cred ca i-a umplut capul cu prostii partenerei de discutie. Cealalta pare sa fie un suflet caritabil, de vreme ce suporta avalansa de cuvinte. Isi soarbe cafeaua in liniste si din cand in cand mai invarte lingurita. Cateva clipe am privit in ceasca ei cu cafea si mi s-a parut ca pana si vartejul produs de lingurita se plictisise. De obicei, imi ofer ca “garnitura” la cafea un ziar sau vreo revista pe care Super Lee mi-o pune la dispozitie. Dar atentia mi-a fost atrasa la un moment dat de subiect, un pic nelalocul lui.  Blonda aceea insipida insira o poveste despre cum se cunoscusera parintii ei. Nu cred ca in alte conditii as fi tras cu urechea, dar muzica din bar ma irita, cafeaua nu are gust fara revista obisnuita, iar dimineata… Acea dimineata imi prevestea o zi fatala, plictisitoare ca o dragoste de mana a doua. Tatal ei venise la oras odata cu valul de muncitori ce se pregatea sa inalte orasul. La cativa ani dupa razboi, singurele posibilitati de a-ti incropi o situatie era aruncatul cu zarul. Cu acel zar al sortii, care nu stiai daca va cadea bine sau pe care va trebui sa-l arunci de mai multe ori. Dar baiatul plecase la oras si punea caramizi. Si ca in orice poveste clasica, privirile i s-au oprit asupra vanzatoarei de la aprozar. Cartofii pareau in mainile ei margele de cristal. Iar salatele i se pareau dantele fine. Asa se cunoscusera, ea timida, iar el, vegetarian in devenire.

Eu sunt un om simplu. Mai simplu decat mi-as dori. Nici nu as putea fi altfel, date fiind conditiile de fata. Poate, candva, am sa va provoc sa-mi dati definitia omului simplu, al traitorului care nu mai doreste sa-i ceara vietii mai nimic si se multumeste cu ceea ce are. Poate veti mai inflori si voi cate ceva, nu ar fi indeajuns doar asta. Cand stau la masa, am prostul obicei sa dau din picioare, fara motiv… Este un tic pe care nu mi-l pot stapani. Uneori sotia imi spune ca seman cu Bocanila, urecheatul din desenele animate. Dar nu sunt atat de voios… El avea motive. Eu le caut. Stand la masa lui Lee si ascultand monologul platinatei, mi-am dat seama de un lucru. Din nu stiu ce motive, risca sa devina vital pentru mine. Inca nu stiu cum s-au cunoscut parintii mei. Si mi-ar placea sa aflu. Acum, mai mult ca niciodata, mi-as dori sa stiu cum a avut loc acea intalnire datorita careia scriu astazi si exista persoane care citesc… Mi-as dori sa stiu cum a avut loc scanteia. Si ar trebui sa ma grabesc. Tata inca mai e in viata…

 

Noiembrie, ca niste ape

Luna noiembrie se zice ploaie. Si ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celalalt si se-ndeamna la rele. Pentru multi dintre noi, noiembrie e frig si se aduna furnicile sa treaca peste anotimpuri. Dar nu e si pentru mine la fel. Si am sa va povestesc…

Noiembrie e ca un camp nebun ce nu mai are rabdare. Si pornesc amintirile sa danseze. Atunci imi vine in minte o fata frumoasa, nedrept de tanara si copila, cu ochii verzi ca niste masline aromate. E primul lucru ce te tintuieste, privirea ei, cand dulce, cand ascutita ca o lama de pumnal. Oricine s-ar fi putut indragosti de ea. De bruneta subtire, cu mersul mereu grabit, de fata care paseste fara sa atinga. Are mainile frumoase si ferme, cu degete subtiri, pline de ambitie. Putin mai mici ca ale unui inger. Dar facute parca sa sprijine, la nevoie, un intreg pamant cu fericiri si necazuri. Palme ce nu mai stiu sa stea, maini ce nu mai au clipe de odihna.

Pentru mine, luna noiembrie a devenit un motiv de bucurie. Pentru ca fata cu ochii verzi imi povestea despre visele ei. Si despre cum ar dori o casa cu flori in curte. Cu trandafiri galbeni. Nu am inteles niciodata de ce neaparat galbeni. Dar am incetat sa-ntreb. Si de atunci am nopti in care ma visez intins printre trandafiri. Imi pare un lan de floarea-soarelui si stiu ca mintea mea intortocheata imi joaca mereu feste. Ma trezeste din nedumerire cate-un spin. Intorc capul. Inca o data. Si vad privirea aceea dulce. Dispar in acel moment toate lanurile cu flori. Si ma scufund multumit in ape verzi.

Acea minune bruneta are un suflet imens pe care nu-l poate intelege oricine. Mereu am stiut-o plina de viata dar sfioasa, inteleasa gresit si judecata cu repeziciune. Viata a aruncat-o in valuri si a trebuit sa invete sa le taie, chiar daca de multe ori curentii au  purtat-o in directii nedorite. A ramas dreapta si zambitoare. Nu si-a plecat capul niciodata. Iubeste si e iubita. Chiar daca, uneori, mutenia celui de langa ea ii provoaca insomnii. Acum doisprezece ani, pe 20 noiembrie, s-a casatorit. Din fericire si eu. In aceeasi zi. Cu acea copila, nedrept de frumoasa…

Irina, multumesc…

Asculta!