E bine. S-ar fi putut si mai bine. Ar mai fi incaput. Bilanturi artificiale de sfarsit de an. Scuze si meduze, inchipuiri si metehne ce nu mai pot fi inlaturate. Ne-am obisnuit astfel si ne-am incalzit la flacara asta de lampa. Trista sfoara bagata pana-n gat in untdelemn.

Ne vom vedea si la anul. Imi doresc, personal, sa fie mai linistit. Mai tihnit si fara prea multe batai de cap. Imi doresc ca familia mea, o parte a ei, sa continuie sa fie ca si pana acum: sincera, apropiata si calda. Neasteptat de calda si de frumoasa. Si cealalta parte a ei, sa nu se dezminta (pentru a-mi pastra calmul): sa creada ca si pana acum ca e buricul pamantului si ca le stie pe toate. Le doresc tuturor un viitor mai bun, mai prosper si mai linistit.

Pe blog. Nu se va schimba mai nimic. Voi incerca sa merg pe aceeasi linie. Si, daca va fi sa cad, sa nu-mi desfac picioarele. Detaliu tehnic, spre bunastarea tuturor: se va putea citi in liniste. Doar atat. Fara comentarii. Sa nu ne mai obosim reciproc. Evitam senzatia de obligativitate, evit astfel si agramatii, precum si pierderea unui mare volum de timp. Contez pe intelegerea voastra, atat cat mai este. Mai tinem legatura doar prin “Vorbe”. Strictul necesar, fara amabilitati si fara a pune garduri pe pajiste.

Aveti grija cu paharele in aceasta perioada. Si cu incheietura mainii drepte. La Multi Ani!

Vine 2010? Un an nou, poate la fel de prost ca acesta. Ar fi un caz fericit…

Andreas van Zoelen (aici).

Nu ma bucur. Nici pentru Craciun, nici pentru venirea unui nou an. Avem inca o data ocazia sa ne uitam in urma si sa ne vedem: urati, rai si stupizi, lacomi si plini de invidie viscerala pentru cei care au ceva mai mult decat noi, plini de veselie fortata, ascunzandu-ne dupa usa la venirea colindatorilor. Nu doresc sa plictisesc, nici sa enervez pe cineva, dar nu ma bucur. Nu am de ce, e o simpla trecere a zilelor ca si pana acum. Numai ca ne-am obisnuit sa fortam atmosfera, sa fie mai altfel, mai pe placul nostru… Ne amagim cu zurgalai si cu cheltuieli fandosite. Eu va doresc numai bine, sanatate si, poate, mai multa sansa pentru anul 2010. Ma conformez si va spun Craciun Fericit! Un An Nou cat mai bun pentru toti…

Ma minunez de fiecare data ca Iisus mai are forta sa renasca pentru niste farisei ca noi. Ma minunez si ma infior la gandul ca de fiecare data, cu fiecare (re)nastere a Lui, acolo, langa iesle, va exista intotdeauna si un bou care rumega…

Ne revedem la anul, poate mai intelepti cu cateva clipe…

Multumesc tuturor pentru gandurile bune… Chiar daca m-am inclinat pentru cateva secunde de conformitate, urarile mele sunt cat se poate de sincere.

Tabloul din fotografie  reprezinta un Mos Craciun stricat la burta. E un dar de la Leo. Multumesc!

La Multi Ani!

Ciobanii au grija de oile  lor ca ochii din cap. Le pasc, le mulg, le tund si le adapostesc in tarcuri. Sa nu cumva sa vina lupul hamesit. De ce exista mereu cate una ce vrea sa sara gardul? Nu stie ca sezonul ciupercilor e deschis doar pentru Scufita Rosie?

Mi-as dori ca timpul sa fie un stalp de telegraf. Sa-l am mereu disponibil, in fata ferestrei. Sa-l stiu acolo. Sa nu plece nicaieri. Sa fie dispus sa ma primeasca ori de cate ori am nevoie de sprijin. Starea de imobilitate nu este o pedeapsa in sine?

A plouat extrem de violent. Cateva ore a tunat si a fulgerat fara oprire. Am urmarit cu mare atentie reactia celor din jurul meu. Fulger – o spaima cumplita pe chipuri. Tunet – O, Doamne! Ca mai apoi sa apara lamentari de genul: iar se inunda garajul. De ce?

Ar trebui sa intelegem ca trecutul este doar o suma de taceri. Nu trebuie sa insiruiti alte randuri pline de perplexitati, nu isi au rostul. Larma facuta de catre cei neobisnuiti sa vorbeasca decent e trecatoare. Nu poate fi adaugata nicaieri, nu a fost inventat inca un catalog pentru a adaposti mizerii. S-a produs o pauza neasteptata. Nici astazi nu a aparut postasul. Mi-a promis ca va fura cateva scrisori si mi le va aduce. Pana atunci ma voi pune pe scris. Dar nu am nici destinatar, toti cei carora le-as putea scrie au murit, s-au ascuns sau, mai rau, s-au indepartat. Mi-a mai ramas doar un orb normal, dintre cei normali, cu baston de telescop si cu clopotel la manseta pantalonului. Dar ce sa-i scriu? Versuri? Nu pot sa scriu versuri pentru ca mi-au ramas in minte vorbele cuiva care zicea ca versurile sunt frumoase tocmai pentru ca nu sunt proza. Ce tampit! Ii voi scrie proza,  despre niste doamne care miros frumos si isi preumbla gleznele pe bulevard. Am sa scriu. Acum. Dar aflu ca orbii nu pot sa citeasca… Nici ei?

Aici, inauntru, exista o atmosfera calma, mult prea linistita, e ca si cum ai sta la nesfarsit picior peste picior savurand o cafea pe care si inamicii (pana si ei) o privesc cu simpatie. Dar nu e decat o biata cusca aici, inauntru, iar spatiul acesta tacut, de nepatruns, nu ne face decat sa continuam cu iluziile noastre. Nu ne pasa ce se intampla langa noi. Nevoile altora sunt ca niste bile de biliard, le putem arunca de colo pana colo. Servim totul pe tacute si ne plac supele reci. Ne relaxam. Din tribune curg axiome pe care le inghitim. Nu rumega nimeni. Au aparut ultimele adevaruri. Sunt ambalate si vor merge direct sub brad. Exista acum numai realitati, minciuni si statistici. Pernele de puf au disparut. Apar catuse. Dar aici, inauntru, in cusca, e liniste. Doar atunci cand imi schimb pozitia, de pe o parte pe cealalta, mai zornaie putin si lantul. Ma simt in siguranta. O singura nedumerire mai am: de ce nu si-a inventat Dumnezeu si ajutoare? Cate unul pentru fiecare problema in parte…

S-a terminat cu urnele. Si cu politrucii. Definitiv.

Mi-am adus aminte ca in copilarie nu mi-a placut niciodata “De-a baba oarba”. Poate pentru ca era prea batrana pentru gustul meu. Sau poate pentru ca aveam senzatia ca fularul  venea cu o pofta nebuna sa ma sufoce, desi nu-mi era pus decat peste ochi… Nici cu “De-a v-ati ascunselea” nu m-am inteles foarte bine. Pusul la zid nu era una dintre activitatile mele preferate. Mereu imi aducea aminte de scoala primara, si de coltul clasei.

Am descoperit un joc nou. De necrezut, acum. Citind o carte, l-am practicat si am ajuns la aceeasi concluzie. Aveti nevoie de o lanterna cu baterii bune. O camera cu jaluzele capabile sa-si faca treaba. Si soare. Mult soare. Stralucitor. Lasati jaluzelele sa cada si, in intuneric deplin, aprindeti lanterna. Puteti plimba fasciculul de lumina oriunde doriti. Eu m-am dus cu el pe carti si am descoperit lucruri noi. Plimbat pe burta, mi se parea ca nu este chiar atat de mare. Pana si bucatica de placinta din farfurie crescuse si devenise mai pufoasa. Apoi am facut o mica plimbare pe toti peretii. Ce sa va spun? Se vede bine, clar, intr-o alta lumina. Sunt alte senzatii. Din neatentie poti deveni un exaltat. Un nevinovat fascicul de lumina iti poate oferi placeri nebanuite. Cu totii ar trebui sa avem o lanterna pentru vremuri grele. Dar sa functioneze.

Dupa plimbare, am ridicat jaluzelele iar soarele a inundat camera. Sursa mea de placeri a disparut subit. Iar eu am crezut ca innebunesc pe loc. Nu mai avea cine sa-mi arate camera in adevarata ei lumina. Nu este adevarat, dar unii spun ca pentru a te bucura de lumina ai nevoie, uneori, si de intuneric deplin.

Dragul meu Serban,

Am zis ca pe tine nu am sa te innebunesc niciodata cu tampeniile mele politice, dar vei fi nevoit sa ma asculti. Mi-as dori sa fie ultimile mele randuri despre aceasta casta toxica, despre politica romaneasca si despre haitele ce o compun. O buna bucata de vreme nu am sa mai scriu despre asa ceva, si nu pentru ca nu as avea ce sau pentru ca, vezi Doamne, unii s-au ofuscat indeajuns de tare. Ma doare-n pupa, acolo unde mi se sufla uneori. Nu am sa mai scriu pentru ca tot ceea ce credeam eu despre normalitate mi s-a dat peste cap. Uite, prietene, am sa-ti trimit in “facsimil” un dialog pe care l-am avut acum cateva zile cu un vechi amic. Te rog sa citesti cu atentie, am sa-ti spun apoi cateva cuvinte despre el si despre cat de amare mi se par acum departarile…

“eu: ce faci nene? acu te vazui, votasi bre? 
el: ce faci bre? normal ca am votat cu marinarul, nu pot vota cu un partid al carui presedinte onorific este un criminal
eu: da-mi voie sa cred ca nu esti intreg, chiar ai votat?
el: deci toate relele lui Base nu au reusit sa depaseasca relele lui Iliescu, normal ca am votat …oricat de crunta e situatia e dreptul meu sa merg la vot
eu: mai, daca va e bine e ok…
el: si dintre toate relele consider ca fiecare e liber sa-l aleaga pe cel care ii pare mai mic
eu: sa va fie traiul usor de acum inainte, nu pot sa cred… dar ma rog… v-o fi luat mintile
el: nici eu nu sunt de acord cu cei care nu merg la vot
eu: oricum, bravo…..aveti ceea ce meritati
el: corect
eu: si nemersul la vot e o optiune
el: ceea ce a dorit majoritatea si anume cei din diaspora, e o optiune dar nu ai dreptul sa arunci cu pietre
eu: mult mai decenta decat cea de a a vota cu un nemernic si un betiv ordinar
el: daca nu ai votat stai in banca ta, mi se pare corect daca nu votezi nici sa nu comentezi, daca te implici atat cat iti e permis poti sa zici ce te doare cat vrei
eu: pui si tu botnite cumetre?
el: dar daca nu votezi ce sens mai are? nu pun botnite dar nu vad sensul
eu: exact aceeasi mentalitate ca basescu o ai, am gura maestre, si cap… si decenta…
el: de acord cu tine, sunt total de acord cu tine
eu: sunt mai multe de vorbit, nu pot vota cu un hot care a vandut flota tarii, nici cu geoana…
el: dintre cei doi inteleg ca-l urasti mai mult pe Base
eu: prefer sa nu votez … dar nu pot sa tac
el: nu e corect
eu: nu e vorba de ura
el: in ghilimele
eu: e vorba de realism
el: nu esti de acord mai mult cu Base
eu: cu nici unul dintre ei
el: corect era sa mergi la vot si sa-l dai lui Geoana
eu: sunt la munca… trebuie sa te las… doar eu consider ce era corect pt mine
el: daca nu esti de acord cu niciunul dintre ei urmatorul post sa fie despre Geoana
el: ca sa fii obiectiv pana la capat
eu: te las… papa
el: bafta numa bine!”   

Mi se pare si acum de necrezut ca aceste cuvinte pot veni din partea unui tip extrem de inteligent, cu o facultate la baza si umblat binisor prin lume. Nu pot sa-ti spun foarte multe despre el pentru ca deja imi permit prea multe afisand acest dialog de mai sus. Nu i-am cerut acceptul, tocmai de aceea il “dau” in aceasta forma, cu “el” si “eu”… Nu ne vedem decat foarte rar. Si asta din cauza venirilor mele in tara, rare si ele. Dar m-am ingrozit la gandul ca sunt peste 5 miloane de oameni care rationeaza in acest fel, unii dintre ei mult mai agresiv, desigur. Pentru ca sunt convins ca amicul a fost amabil cu mine. Nu stiu daca a cosmetizat cuvintele dar ma tem ca si-ar fi dorit sa “percuteze” mai bine.

Acum inteleg, si nu mai vorbesc despre amicul in sine, de ce a fost reales Traian Basescu (imi calc pe inima si-i spun pe nume): exista oameni care ii accepta insultele, hahaielile, prostul gust si mult mai proasta crestere. Exista insi care nu-si dau seama ca acum Romania este privita ca un strigoi pe plan international, pentru acest fapt trebuind sa-i “multumim” din tot sufletul si marinarului. Exista un public ce nu-si da seama ca tot ce a promis s-a dus pe apa. Ca nu se traieste mai bine, dimpotriva. Exista un public si din pacate o tara intreaga ce nu-si dau seama ca “pitorescul” politicii romanesti consta in rotirea lichelelor, periodic, o data la 4 ani, prin ministere, guvern si presedintie (5 ani). Oameni care vad fenomenul doar din interior, cu patima si incrancenare, cu dintii stransi, gata sa sara reciproc la beregati. Spuneam undeva ca nu mi se umfla bojocii cand vorbesc, ca am reusit, cu anii, sa ma domolesc si sa  privesc cu detasare. Asta nu inseamna, cum ar crede unii, ca sunt relaxat sau indiferent. Doar ca nu cobor (fara a fi peiorativ) in latrina, acolo unde persoanele nu mai pot deschide gura pentru a articula cuvinte. Si nu din cauza lipsei de vocabular…

Imi este sila, Serbane, de tot acest spectacol grotesc ce ni se tot prezinta fara cortina. Dar nu am sa ma mai intind foarte tare pentru ca nu vreau sa plictisesc. Spunea Petrica Tutea despre romani ca “sunt al dracului de inteligenti, se plictisesc repede” Sunt convins ca era doar o figura de stil, dorea nea Petrica sa se puna bine cu poporul. Sa nu-l mai injure si ciubota, era mandru doar de sudalmele unor pricajiti cu ceva staif la indemana. 

Am sa-mi permit si un “post scriptum” pentru amicul meu, cateva cuvinte fara furie si fara nici cea mai mica urma de indiscretie:

Mereu am fost convins ca excesele nu pot duce decat la ruperi de balanta. Prea multa dragoste strica. Prea multa credinta si prea multa habotnicie strica si ele. Iubirea asta de care imi vorbesti uneori, cea de patrie si neam, ar trebui dozata si ea. Orbeste si nu e bine. Eu m-am saturat sa tot cred, de douazeci de ani, ca va fi mai bine. Am o singura viata, asa cum spui si tu amice, si nu vreau sa mi-o irosesc sperand ca un idiot in mai bine. Intr-un bine care e din ce in ce mai iluzoriu. Sunt satul. Acum si dezamagit. Mai tare decat as fi crezut. Dar mai exista inceputuri, mereu e loc si de mai bine, asa cum spuneti voi, increzatorii… Iar despre Geoana, ce sa scriu mestere? Nu-l cunosc, nu stiu ce-a facut, nu-mi place nici ca individ, nici ca politician, si cred ca va muri ca tanara speranta. Nu ma acuza de lucruri pe care nu le-am spus sau in care nu stii daca am crezut vreodata. Presedintele acelui partid, care este un criminal dupa spusele tale… Foarte posibil. Mi-ar fi placut insa ca aceste lucruri sa fie demonstrate. Basescu a avut tot timpul din lume. Poate in urmatorii ani o va face. Pana acum nu s-a deranjat, a ridicat Romaniei nivelul de trai… Dar l-a ridicat prea tare, si ce e mult strica…

Mi se par amare cuvintele lui Joyce, dar extrem de binefacatoare pentru a mai inmuia putin radicalismul de sera al unora:

“Nu ma gandesc sa fac nimic pentru tara mea, dar nu m-ar deranja daca ea ar face ceva pentru mine.”

  Iarta-ma Serbane, stiu ca e tarziu si ca reumatismul tau mi-ar trage cateva palme peste ochi…

Bravo Traiane! Iti multumesc ca existi, poate ca daca n-ai fi trait pe lumea asta nu mi-as fi dat seama cat de multe curve sunt in jurul meu. Nu as fi vazut niciodata in ce hal poate fi mintita o natie. Nu as fi realizat ca pot fi umilit in cel mai ordinar mod cu putinta. Poate ca nu as fi observat, in micimea mintii mele, ca un popor intreg poate fi guvernat numai de catre jigodii si lichele aferente, de catre familii intregi, cu nepoti si neveste, cu amante si cumnati de-a valma. Nu as fi putut sa vad cum o intreaga sleahta de agramati isi intinde zilnic balele peste nestiinta unor oameni ce nu au nici o vina.

Iti multumesc ca te-ai nascut! Altfel nu mi-as fi dat seama ca o buna parte din intelectualii acestei tari nu e buna decat sa sporovaiasca in nestire, adunandu-se numai in ultimul ceas, numai atunci cand deja e prea tarziu pentru a se mai face ceva. Mi-ai demonstrat ca inteligenta nu-si poate avea cuib pe meleagurile noastre, ea se da in spectacol numai pe la serate si targuri de carte, e buna numai atunci cand se dau si se primesc premii si autografe.  

Partidele au ramas aceleasi, isi mai schimba din cand in cand consistenta in functie de directia in care se afla ciolanul. Sau paharul din care se suge, ca sa vorbesc pe un limbaj ce iti este familiar. Membrii fiecarui partid isi ascut acum, in liniste, cu telefoanele incarcate, ghearele… Pentru a se putea infige, la cel mai mic semn, in coastele vacii ce va fi adusa la muls. Nu exista remuscari. Nici ideologie la momentul impartelii. Zambetele si bataile pe umar au disparut ca prin farmec. Reincep temenelele si linsul pe buze. Anele si Caiafele isi primesc petentii cu picioarele desfacute. Romanii sunt pregatiti sa sarute orice, in orice conditii si pozitii. Iti multumesc, Traiane! Pentru tot.

Vad toate aceste lucruri de la distanta. De la mii de kilometri de tara, asa cum unii dintre voi stiu prea bine. Dintre milioanele de romani ce traiesc peste granita, au votat aproximativ 150 de mii. Un numar mult prea mic pentru a li se putea arunca in carca ceva. Dar le multumesc si celor care au votat cu Basescu. Mi-au demonstrat si ei ca nu se poate ajunge mai jos decat atat. Daca in ultimii 5 ani nu s-au reintors in tara, in Romania lui Traian, poate o vor face acum, cand cu siguranta le va fi mai bine. Faceti-va bagajele, veti avea loc! Acolo veti gasi o tara goala, unde se va muri pe capete. De sila si neputinta. Va fi o tara ca o martoaga. Calarita solemn de fete cu pulpe goale, puternice, frumoase. Cu picioare demne, de jigodie europeana…

Iti multumesc ca existi, Traiane! Ma intorc acum cu pupa catre tine… Si te rog sa sufli!

Tu stii foarte bine, Serbane, ca am foarte putin par pe limba, de aceea imi ies cuvintele fara sa se opinteasca foarte tare. Ti-am scris cam rar in ultima vreme, dar acum ploua in Pamplona si apa predispune, ca si paharele cu vin, la meditatie si aberatie… Stiu ca o duci bine acolo unde esti, nici nu se poate altfel. Ai ales sa pleci pe tacute, ca un motan obosit de surle, si m-ai lasat pe mine cu povara scrisorilor. Chiar nu puteai sa iei un telefon cu tine?

Nu stiu daca 1 decembrie (imi dai voie sa folosesc litera mica?) inseamna deschiderea oficiala a partiilor de ski pentru imbuibatii vremii, sau daca cineva isi mai aduce aminte de “albe iulii”. Ce mai conteaza? Pe cine mai inveseleste gandul ca odata am fost uniti? Sau, spune-mi tu Serbane, ce-i aia unitate? De la tine invatasem mai demult ca e bine sa traiesti intr-o comunitate bine definita, bine structurata si bine inchegata in jurul unor principii. Sincer, eu nu mai duc dorul niciunui fel de comunitate, sunt dezamagit. Pentru ca am trait transformarea in gloata. Si procesul e in plina desfasurare. Sa-mi trimiti ceva sa ma sprijine, pentru ca acum vor navali inflacaratii. Vor incepe sa vitupereze cei care inclina steaguri in dreapta si-n stanga, si nu stiu de ce… Dar asa trebuie. Si se conformeaza cu clatinatul. Mai stii cand imi citeai din Blaga? Eram prea mic atunci si nu intelegeam, dar imi spuneai ca a fi cumpatat si a incerca sa intelegi fara sa ridici tonul si fara sa ti se inroseasca bojocii, e semn de intelepciune. Am retinut ce spunea Blaga, sa stii, si am sa-ti aduc aminte: “Pana si drapelul a pierdut din demnitate, falfaie dupa cum il bate vantul.” Iti suna, mai tii minte?

Zilele astea mai avem un spectacol pe gratis, iar se dau sarmale si mititei la gratar prin piete. Se impleticesc soldatii-n cizme. Se incing si hore asezonate cu promisiuni grohaite electoral. Dupa care vin alegerile si lamentarile ulterioare. Doua saptamani de promisiuni si asteptari cu gurile cascate, dupa care vin Craciunul, Revelionul, sfintii de dupa anul nou, si tot asa… Apar gerurile Bobotezei cand toata lumea va sta chircita prin case, vine Martisorul, poate apare si vreun guvern printre picaturi, si uite-asa vine luna mai cand boborul asta incepe sa se gandeasca la vacanta de vara. Alti mititei, alte gratare, alte albume cu Guta si multa alte taxe si impozite ce nu vor mai fi bagate in seama. Datorita verii sufocante si ritmului trepidant   in care mintea (cea de pe urma?) romanului va fi umpluta cu rahat. Apare toamna si incepe scoala. cheltuieli cu uniformele si cartile pentru copii. Nervi, ploaie si frig. Vine alta toamna. Mai trece un an si mai vine o alta hora a unirii romanilor. De pretutindeni, cica.

Astia au innnebunit, amice. Normalitatea unei intregi societati e bruscata din toate partile, iar ei canta si danseaza. Dar e bine, pe moment… “Angela merge mai departe”, pana-i ramane taxiul in pana. Dar de la casetofon rasuna un peste. Sau un salam, nu mai stiu. Nu mai disting bine refrenul…

Printre fanfare si lacrimi, dragii mei, va aduc aminte ce spunea Karel Havlicek, inca din 1844: “Rusilor le place sa-i numeasca slavi pe rusi, ca mai apoi sa numeasca rus tot ceea ce este slav.” Nu trebuie un mare exercitiu de reflectie, aceste randuri pot prinde diferite forme. Pot intra in fraza americani, economisti si politicieni, smecheri si tampiti congenitali. Imaginatia, doar ea trebuie sa lucreze. E nevoie doar de calm, de un ton normal si de bojoci neinflamati.

In rest, traiasca Romania, traiasca Tricolorul! Cu sinceritate, inca mai simt ceea ce spun. Din ce in ce mai putin, este adevarat, dar o simt. Pentru ca am o dieta normala, nu rag entuziast si nu plec urechile la minciuni cosmetizate. Nici coloana mea nu a suferit modificari. Si nu am folosit trucaje…

Cu bine, Serbane… O iarna buna…

foto – www.blog.gardianul.ro

Se reia stirea in principalele ziare nationale: “Numarul sinuciderilor e in plina crestere. Metroul si trenurile sunt alese de oameni disperati pentru a-si curma zilele. Pagubele aduse de intarzierile provocate sunt de ordinul a zeci de milioane de euro. Statul plateste si intra in deriva.”

Il privesc cu uimire pe domnul acela cu chelie care sta sprijinit de un stalp, pe peronul de la Piata Unirii. Abia am venit, dar sunt oameni care sustin ca sta acolo de mai bine de o ora. In ochi i se citesc gandurile negre. Poate ca va fi urmatoarea victima. Are un aer optimist in felul in care este imbracat, culorile imi spun asta cel putin: pulovarul albastru, de culoarea cerului de vara, iar geaca de un portocaliu intens. Nu. Nu cred ca poate sa se sinucida, cineva care se imbraca astfel nu se arunca pe sine, in fata metroului. Stiu ca sunt superficial dar imi place sa cred ca nu voi vedea un spectacol atat de macabru in direct. Macar sa anunte cineva televiziunile, sa nu fim martori doar noi, cei din statie. Incerc sa-i intru in minte si sa aflu ce gandeste, e un exercitiu pe care il practic cu persoanele pe care nu le cunosc si imi reuseste de cele mai multe ori. Ma uit fix in ochii lui. Are un mic defect la unul din ochi, dar asta nu ma impiedica sa ma prind in jocul mintii. Nu vrea sa-mi comunice nimic. Dar gandurile lui lucreaza. Dau roata, sunt un vartej… Poate sunt ultimile lui ganduri inaintea catastrofei:

 ”Iata-ma aici dupa atata vreme, sunt ca un soarece izgonit din casa. Nu mai vad rostul. Ma simt din ce in ce mai singur, atacat din toate partile. Cat de dificil e sa realizezi ca nu exista prieteni, doar conjuncturi. Nimic altceva, doar suieraturi la ureche, aer cald ce te imbatoseaza si te determina sa iei decizii tampite. Mi-am batut joc de cei din jur si nu pot sa-mi iert asta. Ce are trenul asta? De ce este singurul lucru care ma face sa fiu lucid? Iata-l cum vine din dreapta, mandru, cu luminile aprinse, gata sa ma spulbere si sa treaca peste mine fara remuscari. Ma gandesc ca daca voi fi intins pe sine, nu voi mai auzi girofare. Si nu va mai exista nici un soldat care sa-mi prezinte onorul. Oare asta sa fie sfarsitul, atat de nedemn? Dupa atatia ani in care am incercat sa fac numai bine tuturor, sa nu am nici o multumire? Din partea nimanui? Uite-i cum s-au strans in jurul meu, ca la miting, dornici sa-mi vada  saltul. Ultimul salt mortal. Nu stiu cu care obraz sa ma lipesc de parbrizul locomotivei. Dar cred ca este indiferent, nu? Crede cineva ca mai conteaza?”

Pare neajutorat. Si, hotarat lucru, este un tip parasit de soarta. Pare unul dintre cei care au avut destine in maini dar nu a stiut sa si le apropie. Va muri probabil ca un caine, intins pe sub roti, si se va raci acolo pana vor veni cei ce se ocupa de salubrizarea galeriilor. 

Un panou electronic arata calatorilor extrase din presa zilei: “Ultima decizie a Guvernului cu privire la sinuciderile repetate. Pagubele cauzate de catre sinucigasi vor fi platite de familiile celor in cauza. Statul nu mai poate continua ca pana acum.” 

Ma uit in ochii individului si incerc sa disting daca si-a dat seama. Se indreapta de spate si cred ca vad si un zambet. Ascuns, fugar, in coltul buzelor. Dar un zambet. Mai citeste o data anuntul de pe panou si se misca. Vreau sa va spun ca printre noi a trecut un fior. Tocmai se apropia o garnitura de peron si am crezut ca omul se hotarase. Dar nu, a intors spatele si s-a indreptat spre iesire…

Eu m-am hotarat. Am sa raman aici, pe peron, inca o saptamana si cateva zile. Am sa-l astept. Poate revine. Nu-mi plac spectacolele de genul asta. Dar actorul face toti banii…

S-a nimerit sa fie o dimineata anosta, ca multe altele, cand ma trezesc fara chef de nimic, cand ma dau jos din pat fara sa disting intre ciorap si papuc, o zi ce nu se anunta cu nimic mai limpede decat cea trecuta. Nu am nici un plan. Nici nu sunt capabil sa-mi fac vreunul pentru ca m-am hotarat sa las orele de astazi sa curga in nestire, ce picaturile de ploaie pe geam, vraiste, si sa se adune pe pervazul indoielilor de miercuri.

Am sa-l vizitez pe Lee. Sau mai bine zis pe Super Lee. Este chinezul cel mai simpatic pe care l-am cunoscut. E proprietarul unui bar si e anti-topic, daca se poate spune asa. Opusul galbejitului sfrijit. Dimpotriva. Burta lui emana prosperitate si liniste. E un emigrant ca si mine, dar el e plin de succes. Si presupun ca-l omagiaza pe Bruce. Barul lui e simplu. Dar de fiecare data intru cu inima deschisa pentru ca nici macar nu-mi spune pe nume, ma saluta cu un efervescent “que tal, tilinghi?”, adica “ce faci, tilinghi?”, si nu ma lasa sa comand. Cafeaua soseste de la sine, de parca m-ar astepta acolo, sub tejghea, cu sufletul la gura. Nici in ziua de astazi nu am aflat ce inseamna “tilinghi” in limbaj asiatico-iberic. Dar pot sa dorm, chiar si fara sa stiu.

“Cu un singur plic de zahar, te rog!” De fiecare data imi aduce doua. Si-si exprima ciuda in mod amical, inca nu l-am ajuns in burta. Si insista cu zaharul…

La o masa alaturata sunt doua doamne. In mod automat le numesc astfel, vreau sa par un tip educat. Una dintre ele pare sa aiba in jur de patruzeci de ani, blonda, cu fata rotunda si mainile fara astampar. Nu s-a oprit nici o clipa din vorbit de cand am sosit, sporovaieste cu spor si cred ca i-a umplut capul cu prostii partenerei de discutie. Cealalta pare sa fie un suflet caritabil, de vreme ce suporta avalansa de cuvinte. Isi soarbe cafeaua in liniste si din cand in cand mai invarte lingurita. Cateva clipe am privit in ceasca ei cu cafea si mi s-a parut ca pana si vartejul produs de lingurita se plictisise. De obicei, imi ofer ca “garnitura” la cafea un ziar sau vreo revista pe care Super Lee mi-o pune la dispozitie. Dar atentia mi-a fost atrasa la un moment dat de subiect, un pic nelalocul lui.  Blonda aceea insipida insira o poveste despre cum se cunoscusera parintii ei. Nu cred ca in alte conditii as fi tras cu urechea, dar muzica din bar ma irita, cafeaua nu are gust fara revista obisnuita, iar dimineata… Acea dimineata imi prevestea o zi fatala, plictisitoare ca o dragoste de mana a doua. Tatal ei venise la oras odata cu valul de muncitori ce se pregatea sa inalte orasul. La cativa ani dupa razboi, singurele posibilitati de a-ti incropi o situatie era aruncatul cu zarul. Cu acel zar al sortii, care nu stiai daca va cadea bine sau pe care va trebui sa-l arunci de mai multe ori. Dar baiatul plecase la oras si punea caramizi. Si ca in orice poveste clasica, privirile i s-au oprit asupra vanzatoarei de la aprozar. Cartofii pareau in mainile ei margele de cristal. Iar salatele i se pareau dantele fine. Asa se cunoscusera, ea timida, iar el, vegetarian in devenire.

Eu sunt un om simplu. Mai simplu decat mi-as dori. Nici nu as putea fi altfel, date fiind conditiile de fata. Poate, candva, am sa va provoc sa-mi dati definitia omului simplu, al traitorului care nu mai doreste sa-i ceara vietii mai nimic si se multumeste cu ceea ce are. Poate veti mai inflori si voi cate ceva, nu ar fi indeajuns doar asta. Cand stau la masa, am prostul obicei sa dau din picioare, fara motiv… Este un tic pe care nu mi-l pot stapani. Uneori sotia imi spune ca seman cu Bocanila, urecheatul din desenele animate. Dar nu sunt atat de voios… El avea motive. Eu le caut. Stand la masa lui Lee si ascultand monologul platinatei, mi-am dat seama de un lucru. Din nu stiu ce motive, risca sa devina vital pentru mine. Inca nu stiu cum s-au cunoscut parintii mei. Si mi-ar placea sa aflu. Acum, mai mult ca niciodata, mi-as dori sa stiu cum a avut loc acea intalnire datorita careia scriu astazi si exista persoane care citesc… Mi-as dori sa stiu cum a avut loc scanteia. Si ar trebui sa ma grabesc. Tata inca mai e in viata…

Luna noiembrie se zice ploaie. Si ziua se spune gri. Iar norii… Norii se spun unul pe celalalt si se-ndeamna la rele. Pentru multi dintre noi, noiembrie e frig si se aduna furnicile sa treaca peste anotimpuri. Dar nu e si pentru mine la fel. Si am sa va povestesc…

Noiembrie e ca un camp nebun ce nu mai are rabdare. Si pornesc amintirile sa danseze. Atunci imi vine in minte o fata frumoasa, nedrept de tanara si copila, cu ochii verzi ca niste masline aromate. E primul lucru ce te tintuieste, privirea ei, cand dulce, cand ascutita ca o lama de pumnal. Oricine s-ar fi putut indragosti de ea. De bruneta subtire, cu mersul mereu grabit, de fata care paseste fara sa atinga. Are mainile frumoase si ferme, cu degete subtiri, pline de ambitie. Putin mai mici ca ale unui inger. Dar facute parca sa sprijine, la nevoie, un intreg pamant cu fericiri si necazuri. Palme ce nu mai stiu sa stea, maini ce nu mai au clipe de odihna.

Pentru mine, luna noiembrie a devenit un motiv de bucurie. Pentru ca fata cu ochii verzi imi povestea despre visele ei. Si despre cum ar dori o casa cu flori in curte. Cu trandafiri galbeni. Nu am inteles niciodata de ce neaparat galbeni. Dar am incetat sa-ntreb. Si de atunci am nopti in care ma visez intins printre trandafiri. Imi pare un lan de floarea-soarelui si stiu ca mintea mea intortocheata imi joaca mereu feste. Ma trezeste din nedumerire cate-un spin. Intorc capul. Inca o data. Si vad privirea aceea dulce. Dispar in acel moment toate lanurile cu flori. Si ma scufund multumit in ape verzi.

Acea minune bruneta are un suflet imens pe care nu-l poate intelege oricine. Mereu am stiut-o plina de viata dar sfioasa, inteleasa gresit si judecata cu repeziciune. Viata a aruncat-o in valuri si a trebuit sa invete sa le taie, chiar daca de multe ori curentii au  purtat-o in directii nedorite. A ramas dreapta si zambitoare. Nu si-a plecat capul niciodata. Iubeste si e iubita. Chiar daca, uneori, mutenia celui de langa ea ii provoaca insomnii. Acum doisprezece ani, pe 20 noiembrie, s-a casatorit. Din fericire si eu. In aceeasi zi. Cu acea copila, nedrept de frumoasa…

Irina, multumesc…

Asculta!

Am sa strig in gura mare ca am reusit. Da, sunt licean! Si cred ca sunt mandru. Chiar daca mai am indoieli, sunt mandru ca am reusit sa intru cu pieptul inainte si sa ma pregatesc sa infrunt viata. Am s-o provoc la un duel fara paduri in ceata. Fara pistoale. Si fara sa ma pun spate-n spate cu ea. Cred ca mi-am gasit drumul. In copilarie, daca ma intreba cineva ce as dori sa fiu, ii raspundeam fara sa clipesc: presedinte, milionar, cosmonaut sau actor de film. In nici un caz de teatru, acolo nu exista duble. Nu exista greseala care sa nu te transforme intr-o miniatura nevolnica, in fata publicului… Dar cum va spuneam, chiar mi-am scos si buletinul. Am ales o fotografie care sa ma reprezinte. Cu parul valvoi si cu un zambet detasat, chiar daca anii care vin ma vor contrazice.

Visul meu dintotdeauna a fost sa ma urc pe un vas cu panze si sa cutreier marile in cautare de frumusete. Chiar acum fac acest lucru: in aceasta dimineata mi-am facut bagajele si m-am urcat pe punte, acolo unde mama imi rezervase una dintre cele mai bune cabine, cu hublou spre apus si un ceainic ascultator care isi face datoria, matinal si exact precum o ordonanta saxona. Am sa vad tari si porturi alb-albastre, femei frumoase, de neatins pentru un pici ca mine, dar ma voi multumi cu privitul si cu ofurile iesite din rarunchi, dornic de a petrece macar o seara in compania naiadelor ce-si flutura batistele, nestiind ce se ascunde in sufletul meu necopt. Ce este viata pe punte? O continua visare, un sir neintrerupt de planuri pe care matelotul si-l face gandindu-se la reintoarcere. Asa si eu, am sa-mi petrec acest voiaj cu panze planuind ce voi face cu viata mea. Nu am cum sa uit fiintele acelea mici, cu codite si sarafan, tintele bulgarilor de zapada. Si nu pot uita primii pasi, mana in mana, tremurand amandoi ca niste pelerine de ploaie, nestiind care dintre noi sa vorbeasca primul. Nu pot uita primul ghiozdan si primele mere puse in punga. Sunt hotarat sa merg mai departe si sa invat cat se poate de mult, nu mi-ar placea sa dezamagesc pe nimeni. Sunt absolut constient ca viitorul meu se construieste acum, in acesti ani, cand trebuie sa invat cat mai repede si cat mai bine. Iata, pana si porfesorii sunt plini de bunavointa, nu realizeaza bietii de ei ca tot ceea ce ne spun nu ne mai intereseaza. Ca incheietura mainii ne doare. Iar simplul scris dupa dictare nu mai reprezinta nimic. Suntem o generatie digitala, aproape 10 ore pe zi. Cum sa intelegem analogul cretei de la tabla? “Domnule profesor, nu ne mai intereseaza ce ne spuneti. Demonstrati-ne ca stiti mai multe decat Google!”. Chiar asa, chiar mama mi-a spus zilele trecute: “Dupa ce vei termina facultatea ai sa-ti doresti sa fii functionar la stat.”

Nu stiu exact ce inseamna acest lucru, dar dintr-un “search” am aflat ca e vorba de un sobolan de birou, cu slujba fixa si nesupus ratei somajului. Doar atat? Atat de simplu? Atunci unde se afla greseala, unde este piedica pusa in calea idealurilor mele de licean? De ce nu mai pot deveni cosmonaut sau milionar? Cine e de vina? Cumva analogul si praful de creta? Cumva sistemul acesta ce nu lasa marinarii sa viseze la porturi alb-albastre? De ce oare, daca sunt atat de multi copii inteligenti, adultii sunt atat de idioti? De ce oare acest vas cu panze nu vrea sa plece? Am sa-i spun mamei sa mai stearga sticla in care e bagat, macar sa arate frumos… 

Acest text l-am scris cu gandul la un adolescent pe care nu-l cunosc. Mi-a povestit despre el mama sa, intr-o noapte in care am “intrat” intr-un apartament din Bucuresti, intr-o discutie pe messenger… Nu ne stim, nici nu e nevoie, insa am simtit nevoia sa las aici constanta acestei convorbiri. Baiatul e preocupat de religie si mitologie. Citeste mult. Rasfoind pagini din Nostradamus, i-a spus mamei sale: “Si daca astia ne pun s-o luam de la capat?”

Cum sa nu scrii…

Incepusera toate cuburile de zapada sa fosneasca, semn ca incepea o noua zi si soarele isi arata coltii. Toata noaptea se-ntorsese de pe o parte pe alta, ca un peste suferind de astm. Nu mai putea sa doarma, ar fi vrut enorm de tare sa se poata odihni si sa-si puna in ordine gandurile. Acelasi vis, care pornea ca o unduire placuta si se transforma intr-o dezamagire, il tot napadea de cateva zile. Pleca mereu la vanatoare cu vecinii din sat. Acolo, printre gheturi, stateau pana-n zori de zi, pana cand focile incepeau sa se joace cu harpoanele lor oarbe si neputincioase. Apoi veneau reprosurile. Si privirile pline de ura. Era singurul caruia i se spunea ca nu e in stare de nimic, ca mainile nu-i sunt facute pentru sange si ca poarta ghinion. Se simtea vinovat pentru nereusita. Mereu el, acelasi sentiment acut de neputinta. De a nu-i putea convinge pe ceilalti. Aici incepea chinul si visul se transforma in spin. Se trezea, nu stia cum, pe un scaun. In fata unui pian. Legat la ochi, era lasat sa mangaie clapele acelea, gingase ca niste gargarite uneori, alteori hidoase ca dintii unui cal adormit in pustiu. Ar fi vrut sa cante ceva spre imblanzirea vanatorilor, dar acestia disparusera. Asta se intampla in fiecare noapte, nelinistea punea stapanire pe el, pe mainile lui, pe mintea lui obosita si-i infigea in pleoape mici bucatele de plumb. Nu mai putea controla momentul si aici trebuia sa-si smulga esarfa de pe ochi. Vecinii lui erau asezati in cerc, cu pustile atintite asupra lui. Cu fiecare rotire a capului vedea o gaura, gata sa scuipe foc si sa-i arunce gandurile cat mai departe. Dar nu aveau curajul sa apese pe tragaci. Acelasi imbold rupt la mijloc, aceeasi ezitare colectiva il salvase inca o data. Cum poti sa ridici in slavi un pluton de executie ce nu stie sa ia pozitie? Inca o noapte si-o cursa dupa foci. Urmata de o crima simulata.

Era incapabil sa modifice visul. Poate i-ar fi fost mai bine, poate ca bordeiul lui din cuburi de zapada nu l-ar mai fi trezit in fosnete, in fiecare dimineata. Venise ziua cea mare si tocmai de aceea isi scoase briciul din sertar. Il trecu pret de cateva minute pe o curea facuta dintr-un sarpe satul. Fara graba, gandindu-se ca va arata totusi ca un om. De cativa ani buni nu mai iesise din casa, de cand se hotarase sa fie pustnic. Isi vanduse cainii si sania. Turma de reni o daduse in grija unui nepot iar el s-a retras, convins ca despre zilele noastre nu se va vorbi niciodata ca despre “vremurile de altadata”. In sat era privit cu suspiciune si aproape nimeni nu-i raspundea la salut. Pe vremuri, doar cate-o baba mai intorcea capul dupa el, si aceea speriata sa nu-i atina calea. Asa-l vedeau, spuneau cu totii ca se nascuse intristat si ca aurorele nu aveau putere in ziua in care venise pe lume. El nu era asa. Stia mai bine decat toti ca nu poate fi inutil. Poate doar un exemplu negativ, dar nu-i pasa. Si nu-l intelegeau. Dadeau vina pe ursitoarele imbracate-n piei si-atat. De atunci s-a inchis intre cuburi, fara sa-l mai intereseze de nimeni si de nimic. 

Dar parca ceva se schimbase in acea dimineata. Deodata simtea ca viata revenise la normal iar cei din jur redevenisera oameni, asa cum se cuvine. Sigur, la iesirea din casa toti ii vor surade si-l vor cuprinde pe dupa umeri, il vor intreba de sanatate si-i vor dori viata lunga. Poate il va duce cineva sa-si vada renii. Sau vreun copil sa-i arate unde sunt copcile bogate-n peste. Curaj! Numai sa deschizi  usa si sa faci pasul. Atat, vei vedea ca tu esti cel care a gresit intorcand spatele celor care ti-au vrut intotdeauna binele.

A deschis usa. Tot corpul ii tremura de emotie iar soarele… Soarele era de zeci de ori mai obraznic de cum il stia. Nici valurile de zapada nu-i mai blocau usile, ca altadata. Lumina era mult mai stralucitoare iar oamenii pe care abia-i intrezarea nu purtau piei, ci niste tunici decolorate si stravezii. Numai dune de nisip se vedeau in jur. Si cativa palmieri uscati. Erau si niste chioscuri unde copiii vindeau inghetata. Dupa cativa pasi se lovi de niste gratii. Nu stia de unde aparusera. In spate, la cativa metri, alt rand de fiare. Asezarea lor, de paralele fara glas, il intimida si-i poruncea sa nu articuleze nici o vorba. Vecini ii erau un leu sceptic si cateva girafe cu idealuri inalte. Doar de undeva, din partea stanga, venea un zgomot asurzitor. Un individ, putin aplecat de umeri si nebarbierit parca de mii de ani, lovea gratiile cu un bat. Pe placuta custii lui scria “posibil stramos”, si nu intelegea cum vine asta. O doamna ii oferea banane, dar el continua sa vorbeasca o limba ciudata, de parca inventa un nou dialect.

Nu-l astepta nimeni. Nici macar vreun cunoscut cu care sa-si frece nasul. Undeva, pe o alee, intr-o cutie de lemn, statea un batran ce vindea tichete de intrare… Pentru curiosi.

Iar pentru cei care v-ati obisnuit deja cu muzicile pe care le las pe aici, sau chiar si pentru cei care nu, doresc auditie placuta… Un fragment din Festivalul de la Montreux 2004 cu un duel de griff-uri. Carlos Santana & Buddy Guy.

Din Valencia toate par sa se vada bine. Dar nu e deloc asa. Astazi am sperat sa fie o zi linistita, una din acele zile in care sa stau cuminte, in bancuta mea, fara sa ma irite nimic. Dar nu a fost sa fie, am iesit la o mica plimbare matinala si a iesit soarele. Unul izmenit, cu chef de cearta, pe care nu as fi crezut sa-l vad pus pe treaba. Pentru o zi de noiembrie da dovada de prea multa insolenta, asa ca sunt pus pe harta. Cu “tz”. Nu voi scrie de dragoste pentru ca ma vor acuza unii ca m-am apucat de lirisme, precum curva de matanii, tocmai acum cand se apropie postirile. Si oamenii se chinuie sa mai dea din grasimi pe jos, ca vine Craciunul acus si trebuie sa ne apucam de infulecaturi. Traditional, nu? Ne luam la intrecere cu porcii, din strabuni.

Citeam ca ne tragem din Traian, ca Elena si-o trage cu Traian si ca noi ar trebui sa i-o tragem lui Traian. Silogisme duminicale. In lipsa unor preocupari intelectuale am luat la refec ineptiile altora. Si incerc sa gust samburii de adevar de acolo. Nu voi scrie despre politica, tocmai acum cand un om pe care am inceput sa-l pretuiesc pentru scrierile sale dezamagitoare, mi-a atras atentia amical ca ar trebui sa ne tutuim. Il pretuiesc in continuare, de la distanta, fara sa-l cunosc personal, fara sa fi schimbat macar o silaba cu el. Lucrurile pot sta si astfel, incurcate si pline de surprize pot fi caile pe care incercam sa marsaluim in pozitie de drepti. Aici, unde stau de aproape 10 ani, cineva mi-a spus ca noi, romanii, suntem atat de buni incat avem predilectie pentru plecatul capului. Dar, vai, cand ajungem in dreptul prohabului stapanului, nu-l mai putem ridica. Mosul, fiindca avea in jur de 70 de ani, avea dreptate. Si ne cunostea doar de la distanta, tangential. Nu ne stia ca popor. Mai bine. Dezamagirea lui ar fi fost vesnica. Ma invart pe site-urile media si ii citesc pe cei care sunt mai bine conectati decat mine la realitatea de acasa: aceeasi mizerie de douazeci de ani, aceleasi fantome se perinda, ciclic, pe la tribune, improscand cu tuica si carnati peste mortii de foame care nu mai pot vedea din cauza caciulilor cazute peste ochi. Radicali de la microfon, lingusitori si pupatori in cur atunci cand se lasa cortina. Cata greata, cata dezamagire, fie ea portocalie, rosie sau galben-albastruie. Unul mai eclectic decat celalalt, unul mai pretios ca altul. O gigantica adunatura de tarfe parfumate, la costum si cravata. Nimic serios. Po(pu)lisme delicate si voci din ce in ce mai stricte. O stire de ultima ora spune ca Papa de la Roma vrea sa moara precum Iisus Hristos, inconjurat de hoti. Sa vina dracului in Romania, aici are toate conditiile. Dar bine ca nu m-am apucat sa scriu despre politica. Ar fi fost o duminca pierduta. Si ati fi spus: pai bine mai tontule, astea le stiam si noi…

Intr-o lume in care sunt miliarde de planete unii inca mai vocifereaza ca suntem singuri. Cata nonsalanta. Cata prostie invaluita in egocentrismul asta stupid, de parada. Pentru cei care se simt stapani nu exista decat o singura scapare: iluzia ca-si vor duce imperiile in mormant. Ma bucur cand crapa cate-un bogatan si ma gandesc cu mila la ficatul lui, plin de osanza. Cate o fi patimit din cauza rinocerului gusat? De cate ori s-a rugat pentru un pumn de pioneze, pentru a mai rezista atacurilor? Trec de la una la alta, fara legatura. Acum vreo saptamana, un jurnalist foarte cunoscut se intreba pe blogul sau care va fi modul in care il va pedepsi presedintele in eventualitatea castigarii unui nou mandat… Jumatate in gluma, jumatate in serios, e terifiant sa constati ingrijorarea cu care se pune problema traiului de zi cu zi. Sunt prea rupt de realitate? Am inceput sa traim in Georgia?

Tin sa trimit un gand bun Antoanetei, cea care mi-a facut “cunostinta” cu Albert…

Acum, mai dragilor, vreau sa va zic in cateva cuvinte ca mi-au mai ramas cativa prieteni prin tara. Putini, dar buni… Cum ar zice orice gastronom cu ceva minte prin cap. Feriti-va de un tip care se numeste Daniel Cristea, e “butonagiu” din ala, pe calculatoare… Inginer in informatica se mai cheama si cu neuronii in perpetua cautare de locuri cu umbra si iarba verde. El mi-a trimis poezioara de mai jos si am de gand s-o impart si cu voi. Zau ca nu stiu cine-i autorul… Faceti un exercitiu si pelticiti-va cinci minute, merita… Eu mai dispar putin prin Portugalia dar ma-ntorc repede…

“Făcui fălă să vleau o constatale
La glădiniţă ieli, când am picat,
(Cu toate că-s de-un an în glupa male)
Să mol dacă glumesc, pe omoplat!

Ne-a esplicat doamna educatoale
Amănunţit, chial ne-a si desenat,
Cum am ajuns să ezigstăm sub soale,
Cum fiecale a fost plocleat,

Elam ochi si ulechi de culios
Să aflu cum pe lume am venit,
Si chipes si isteţ, da’ si flumos,
Da’ nu te mint, mai mult m-a plictisit,

C-al fi o balză, cale-n noptiţică,
Ne-aduţe-n pliscu’ ei, împachetaţi,
Când scapă si mămica de bultică
Făcută de la ouă si câlnaţi,

Cum zboală balza asta-nţet, agale,
Vleo nouă luni, să iasă luclu bun
Si cum agiungem în pătuţ si-n ţoale
Pe cosul casei, ca si Mos Clăciun….

Să vezi măi flate, ţe educatoale (!)
Fălă misto, chial m-a lăsat pelplex,
La vâlsta ei, (ţe ţâţe, ce piţioale !)
Să nu stie nimica desple secs ???”

Mersi mult, d-le inginer, sa-ti traiasca madmoazela mica. Pupaturi la familie, in intregime…

Up-date: A venit si autorul, via Mamineta, se numeste Valeriu Cercel. Multam fain de tot !

L-am visat. Si nu de putine ori. Si-a facut un obicei din a esua in golful somnului meu. Nu ma mai sperie, m-am obisnuit cu prezenta lui si cu pasii grei pe care acum ii cunosc, deslusit, metalici, fara ezitare. Sa vi-l prezint pe amicul meu. E intre doua varste. Cu toate ca nu a avut niciodata amabilitatea sa se prezinte pe de-a-ntregul, arata ca un cavaler tomnatic, cu gesturi elegante, ce par marunte unui necunoscator. Vorbeste putin si nu-si alege vorbele. Nici nu ar avea de ce, sunt putine lucruri de spus. Se explica prin semne si prin mici clatinari din cap. E un domn de moda veche, cu jiletca si joben. Atunci cand aduce vesti rele apare insotit de un baston de filfizon si de un monoclu cu rame de aur. Nu poarta ceas cu lantisor deoarece uraste sa fie previzibil. Are si de ce…

Noaptea trecuta a venit iarasi si m-a trezit din somn, tocmai ma pregateam sa fur o domnita balaie si sa mergem nici eu nu mai stiu pe unde. Dar amicului meu nu i-a pasat de pornirile mele romantice, avea mai multe de povestit si s-a hotarat ca eu eram cel care trebuia sa-l asculte. Era satul sa priveasca mamele inexpresive ce veneau in parcul lui, acolo unde-si impingeau absente carucioarele cu creaturi neplacut surprinse de venirea pe lume. Asa-si petrecea zilele amicul meu de bronz, printre baloane si vata de zahar, biciclete si catei nerusinati, mosi acri si amorezi plini de stangacie. Satul, m-a numit “duhovnic”. Si continua sa fie prost inspirat. Coboara din ce in ce mai des de la locul lui si vine la mine. Nu stiu de ce, nu am aptitudini de cufar cu secrete si nu inspir prea multa incredere. Cel mai tare il doare cand vin porumbeii si devine victima jocurilor lor confuze… Sunt pasari ce se prefac a fi nestiutoare. Iar gainatul lor nu e tocmai o aura ce-ti garanteaza eternitatea. Ma gandesc la faptul ca animalele au stiut mereu ce meritam si ce nu.

Foarte curand va pleca, nu are curajul sa mi-o spuna dar il simt, am ajuns sa-l cunosc foarte bine, sa stiu, dupa felul cum respira, daca il paste vreo viroza sau doar se alinta metalic… Nu cred ca te poti indragosti de un tip ce traieste pe un soclu, dar poti sa-l urasti cu emotie, mai ales atunci cand te scutura, apucandu-te de umar, in miez de noapte… Vanitatea unui om e destul de mare pentru a-l impinge spre gesturi aparent disperate?  Si unde sa se duca atunci cand se va hotari sa plece? Clasicii nu mai au loc in parcuri. E vremea junilor abstracti. Nici lumea nu-si mai ridica privirile catre el, stirpea din care se trage nu mai intereseaza pe nimeni.

Nu mai poate face fata realitatii. Ne-au prins zorile de aceasta data, pe el plangand si pe mine cautand batiste. Am mai spus, nu am veleitati de ascultator. Dar pot da o mana de ajutor schimband comprese cand e nevoie.

Si nu sunt singurul care greseste, ma consolez cu acest gand. Imi va fi dor sa-i aud pasii metalici. Imi vor lipsi. Merg pe strazi si schimb ruta foarte rar. Nu-mi place sa mi se caute noduri si mi-e groaza ca voi ramane inconjurat de oameni. Sa vina porumbelul…

Up-date: Sincere condoleante Cristian, fii tare… Nici nu stii cati iti suntem alturi…

Te-am gasit si astazi, nu stiu daca te mai asteptai la asta, desi mi-ai produs neplacerea de a muri neanuntat. Nici acum nu pot crede ca ai fost capabil de un lucru atat de oribil, sa pleci singur, nestiut si cuminte, dar ferm in obraznicia ta. Ca o balena ce-si cauta plajele pustii pentru a se retrage. Unde se duc ele, Serbane? Daca mi-ai fi ingaduit sa-ti fiu aproape in ultimile tale zile, ti-as fi recomandat sa eviti Raiul. Pare ingreunat cu tentatii de tot felul si stiu ca tu nu i-ai face fata. Acolo vor sa ajunga doar cei ce toata viata au stat pe margine. Sunt in continuare induiosat, asa cum ma stii, cand vad creaturile astea cu zambetul tampit ratacit pe buze, cautand cu fiecare plimbare de moaste, ceea ce cred ca se numeste izbavire. Ei nu stiu ca viata e un razboi. Unde, daca ai noroc, gasesti si o farama de dragoste. Dar ar trebui sa fie avertizati, si nu o face nimeni: in dragoste, ca si la razboi, orice gaura se poate transforma in capcana. Dar tu cunosti maruntisurile astea, si mereu te-ai incapatanat sa mergi in amonte.

Mai tii minte cand ma intrebai cine a inventat mila? Cui i-a trecut prin cap sa faureasca omul sarac? Cine are nerusinarea fara limita sa mai tina inca painea sub lacate? Rumegam impreuna raspunsurile, la o cana cu vin si un darab de mamaliga cu ceapa. Dar tu ai ales calea mai usoara, ca un schior plin de zaduf ce vine-n jos cu telecabina, ai ales sa mori ca o pisica, cu privirile pe fereastra, de parca gandurile tale ar fi deranjat vecinii.

Am sa-ti povestesc cum am devenit peste noapte filosof de salon. Si cum apar in jurul meu cucoane prelucrate deficient, carora nu le place ceea ce spun. Dar nu te plictisesc cu  ceaiuri reci, acolo unde esti este imposibil sa nu-ti fi gasit ceva de facut, asa ca am sa las barfele pe alta data. Sa-mi spui si mie unde te-au gazduit, la ce etaj ai gasit o camera libera. Cu ferestre in care soarele bate pana-n doispe. Mi-as dori sa ne scriem. Dar nu stiu cum, poate lingusesti pe cineva pe acolo ca sa-ti dea si tie niste gogoloaie de hartie. Nu crezi ca ti-ar prinde bine un pic de exercitiu? Sa nu lancezesti. Sa nu adormi ca mortu-n papusoi, pardon Serbane, ci sa-ti reiei indeletnicirile.

Imi aduc aminte o zi cand am venit la tine si te-am gasit in bucatarie. Locul ala mic, plin de nostalgii si de mirosuri de petrecere, in care stateai cu cutitul in mana disciplinand cateii de usuroi, imi spuneai ca te relaxeaza si te ajuta sa-ti aduni gandurile. Te-am vazut de zeci de ori razand si curatand mere. Plangand printre foi de ceapa. Adu-mi si mie aminte cine spunea ca mintea omului e ca o ceapa: cu cat intri mai mult in miezul ei, cu atat iti vine sa plangi. Ce-am mai ras atunci. Nu am crezut ca niste oua fierte pot dezlantui in tine eruptii de lirism, dar asa s-a intamplat. Mai tii minte? Pentru tine bucataria devenise o cub de meditatie, un fel de coliba Feng-Shui, cum mai zic copilasii astia atinsi de modernism. Iti luai ideile in palme, le adaugai putin cimbrisor si doua bobite de piper, si ele jucau… Pe muzica stiuta numai de voi. Iar la sfarsit, cand totul era gata si toti invitatii tai orbiti de placere… Ce poate fi mai pur, mai inaltator, decat sa arunci punga la tomberon?

Am sa-ti mai spun un secret acum, in final, o chestie pe care am descoperit-o de curand. Ma iluzionasem ca nu poate fi asa si tocmai de aceea nu am zis nimanui. Observ cu stupoare ca rahatul a devenit subiectiv. Bine, stiam de mai multa vreme si cred ca am mai spus-o in cercuri intime, el nu mai cade la intamplare, razlet si timid. Acum are o traiectorie bine definita si te improasca fara mila. E bine c-ai plecat, amice! Ne-ai lasat aici, singuri si nezdraveni. Intr-o lume ce doarme in culcus strain. Asuprita de profeti cu grave probleme de predictie.

Pe curand…

De ce sa-mi placa cei ce se viseaza doar instrumente ale placerii, crezand astfel ca poseda o dragoste implinita? Imi par intriganti, marginali, o specie nascuta sub semnul egoismului si al preaplinului de sine.

Nu-mi plac deloc muzeele fara trotuar, unde trebuie sa intri ca un nelegiuit, direct din praful strazii. De ce mi-ar placea castelele transformate-n abatoare?

Cum e posibil sa existe oameni ce au sculptat pe fete un zambet consecvent, de circumstanta? Pana unde se poate ajunge cu lipsa bunului simt? Chiar nu se stie ca orbirea poate fi cauzata de privitul indelung a partii stralucitoare a vietii?

Inca o data, desi imi promisesem sa nu ma mai balacesc printre porci, mi-a venit pe limba subiectul cu care va voi plictisi pret de cateva minute. Nu fiti dara filfizoni si acceptati-l si pe asta…

A rasarit de nu stiu unde, din adancurile gandirii unora, un premiu pentru pace. Nu -i voi acorda pacii o majuscula, pentru ca de mii de ani se prostitueaza si se lasa calcata in picioare. Nici premiului nu ii voi spune numele. Pentru ca de la an la an se face tot mai mic si mai nevolnic, devine parca un cadou de pe tarabele dambovitene, la iarmaroc de week-end. Am imaginea unei tarfe ieftine ce participa voioasa la un “gang-bang”, apoi merge sa-si hraneasca plozii. Dar cum spuneam, din cei “10 negri mititei” s-a desprins unul mai zambaret si mai sagalnic. In schimbul unor intentii pe termen lung si-a introdus in buzunar un cec voluptos. Unde e curva despre care vorbeam? Nimic concret. Absolut nimic palpabil, nu s-a vazut nimic pana acum. Zambaretul nostru a promis ca inchide Guantanamo. Doar promisiuni. Se uita condescendent, asa cum numai un presedinte yankeu stie s-o faca, la mult ravnita pace dintre evrei si palestinieni. Va mai trimite 17.ooo de soldati sa cutreiere campurile cu opiu din Afganistan. Pentru instaurarea democratiei, desigur…

Unde-s vremurile cand Gandhi murea ca un fazan in bataia nerusinatelor alice?

Exista cineva pe care sa-l doara gura promitand toate astea? Raspuns: nu. Atunci de ce naiba nu vi se da voua cecul? Aaaa, sunteti in afara cooperativei? La asta ma gandeam si eu, bolborosind…

Mi-a pierit teama de cei ce clatina streangul intr-o mana. Ma cutremur insa teribil cand observ cum se clatina cravatele Armani la gaturile strempelecilor. Si dorm. In orasul meu fericit, cu populatii fara de dileme…